În această seară a trecut la cele veșnice unul dintre românii exemplari, un erou și un model, Nicu Popa de la Los Angeles. Suferea de o boală grea de multă vreme. Ultima oară am vorbit cu dînsul la telefon acum cîteva săptămîni, într-un moment în care mă aflam împreună cu alți foști deținuți politic și cu prietenul Răzvan Codrescu la o masă sărbătorească. Am vrut cu toții să-l auzim, să-l asigurăm că-l purtăm în gînd și în rugăciuni și să-l încurajăm. Era neclintit ca o stîncă și tot el ne-a încurajat pe noi.
Dumnezeu să-l numere cu drepții Lui!
In memoriam, reiau aici capitolul pe care i l-am dedicat în cartea mea Cei 13 care m-au salvat.
Neculai Popa sau despre un elev la școala „bandiților“
(n. 21 iunie 1931 – d. 12 noiembrie 2019)
L-am cunoscut la Romfest – Congresul Românilor de Pretutindeni, în anul 2000. Ieşea în evidenţă. Cu o statură nu prea înaltă, dar bine legat, mereu „uneltind“ ceva plin de voioşie şi de entuziasm, în ciuda vîrstei sale. Vorbind deschis, ca un om care niciodată în viaţă nu s-a ascuns, şi pus pe fapte, d-l Neculai Popa (n. 1931, Galaţi) devenise unul dintre preferaţii tinerilor – mulţi veniţi pentru prima dată la o întrunire cu foşti luptători anticomunişti.
Am vorbit puţin atunci cu dînsul, căci amîndoi aveam îndatoriri legate de desfășurarea congresului, care ne ţineau ocupaţi. Dar ne-am reîntîlnit după doi ani. Noi, un grup de tineri din Bucureşti, voiam să punem în operă o hotărîre a Romfest 2000, să instituţionalizăm Romfest în ţară. D-l Popa ne-a încurajat şi ne-a mijlocit legăturile şi cu alţi membri ai Comitetului Internaţional al Romfest. I-am telefonat împreună Părintelui Calciu, ca să-l rugăm să ne fie preşedinte de onoare, cum era şi pentru Romfestul din exil. Părintele a acceptat bucuros.
Pe urmă au fost multe alte întrevederi ale noastre, căci Romfest a fondat revista Rost şi s-a ambiţionat să organizeze congrese periodice ale românilor de pretutindeni în ţară. Nu tot ce ne-am propus ne-a ieşit. Dar prietenia cu d-l Nicu Popa ne-a îmbogăţit, căci modelul de luptător şi-a lăsat amprenta în fiecare dintre noi.
Fost deţinut politic aproape 14 ani în cele mai teribile puşcării comuniste, consideră că experiența carcerală a fost pentru el o „universitate“, mai ales că i-a avut drept dascăli pe unii dintre cei mai străluciți intelectuali ai țării, colegi de detenție, „bandiți“ ca și el, după cum îi numeau, cu ură, gardienii. După eliberare a fost urmărit, anchetat şi ameninţat de Securitate permanent, pînă în 1979, cînd a reuşit să emigreze în SUA. Ajuns pe tărîm american, a fost unul dintre cei mai activi luptători ai exilului pentru demascarea comunismului şi pentru salvarea României. S-a aflat în conducerea mai multor organizaţii civice româneşti (este şi astăzi preşedinte al Consiliului Româno-American din Los Angeles, orașul în care locuiește) şi a fost tot timpul în primele rînduri ale demonstraţiilor de stradă anticomuniste.
După căderea regimului Ceauşescu, a venit şi de cîteva ori pe an în ţară, ca să aducă ajutoare sau să întreprindă numeroase acţiuni civice. Spirit energic și generos, n-a ezitat niciodată să dea din banii săi pentru nevoile altora.
În ultimii ani ne-am văzut mai rar, căci s-a implicat în cîteva proiecte foarte importante în Basarabia, care l-au acaparat total. Susţine, cu dreptate, că acum Basarabia şi Bucovina ar trebui să fie prioritatea întregii naţiuni, căci, dacă nu le ţinem aproape măcar sufleteşte, înstrăinarea noastră va fi deplină curînd, cu sau fără graniţe.
În 2011, pentru o viaţă de luptă românească, d-l Neculai Popa a fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua României“ în grad de Ofiţer de către preşedintele României, Traian Băsescu. Un mic semn de recunoaştere a adevăratei elite a acestui neam.
O biografie de erou cinematografic
Viața lui Neculai Popa, ca a atîtor alți eroi mai mult sau mai puțin cunoscuți, ar merita o ecranizare. Pînă atunci, ar trebui să-i ascultăm povestea așa cum ne-o împărtășește: franc, natural, pe alocuri cu umor. Cel mai în amănunt a făcut-o într-un excelent dialog cu istoricul Flori Bălănescu, cuprins în volumul Fără închisoare nu aș fi fost nimic[1]. Mărturiile sale sînt confirmate și uneori completate de dosarul său de urmărire de la Securitate.
Am avut și eu ocazia să-l ascult în mai multe rînduri, atît în întîlniri amicale, cît și în întruniri publice. Cel mai pregnant mi-a rămas în memorie un episod întîmplat în primăvara lui 2003, poate pentru că sentimentul pe care mi l-a lăsat este unul de neșters. Eram într-un tren spre Galați, alături de Părintele Gheorghe Calciu, de scriitorul Marcel Petrișor și de d-l Nicu Popa. Mergeam în orașul de pe Dunăre pentru a încerca să pregătim un congres al românilor de pretutindeni care să se țină în Galați și Cahul, spre o unitate în duh, dacă nu în fapt, a românilor despărțiți de o graniță trasată în mod nedrept. Iscodiți de mine și de prietenul Nicu Butnaru[2], bătrînii istoriseau întîmplări din închisoare. Nu voi uita niciodată cît de șocat am fost să-i văd rîzînd zgomotos la amintirea pariurilor pe care le puneau între ei cu privire la cîte lovituri cu „vîna de bou“ vor rezista fără să scoată un murmur. Mi se părea un contrast incredibil între scenele dramatice și umorul pe care ei îl vedeau în aceste situații.
Ce m-a surprins mereu la acești oameni este detașarea cu care își privesc trecutul, puterea de a rîde de el sau de a-l minimaliza, ca pentru a-l exorciza. Ei nu se consideră nici eroi, nici martiri, nici sfinți, ci numai niște robi ai lui Dumnezeu care au fost puși la încercare. Și sînt fericiți că au făcut față.
Aș vrea să fiu bine înțeles: nu-și bagatelizează crezurile pentru care au fost închiși, dimpotrivă, și le slujesc, cu alte mijloace, pînă la capăt. Dar asta nu-i face nici încrîncenați, nici revanșarzi, nici speriați.
Nicu Popa a intrat de tînăr în închisoare, ca și ceilalți, și fără să aibă nici o apartenență politică, ci numai o aversiune fățișă pentru comunism. În timpul alegerilor din 1946, deci la numai 15 ani, a fost ridicat și bătut de Siguranță pentru că a scris pe ziduri mesaje de susținere a PNȚ. La 18 ani, s-a îmbarcat pe un vas comercial, ca marinar, cu gîndul ascuns de a fugi din țară. La 27 ianuarie 1950, a părăsit remorcherul „Cloșca“ pe care naviga și, intrat pe o filieră de recrutori ai spionajului american, a ajuns într-un lagăr din zona americană a Austriei, la Salzburg. De acolo, a trecut imediat la Căminul Românesc din Salzburg. Peste cîteva zile, interogat de un ofițer al CIA, a spus că vrea să lupte împotriva rușilor. A fost asigurat că va fi pregătit pentru culegerea de informații și va pleca înapoi în țară, pentru a ajuta rezistența armată anticomunistă, căci va urma un nou război mondial care va scoate România de sub influența sovietică.
În urma unui instructaj precar, lipsit de experiență și rău sfătuit, Nicu Popa a ales să se întoarcă în țară cu acte false, sub cuvînt că e un marinar care a rămas să repare un vapor și acum revine în patrie. Spera că astfel va putea să se alăture mai ușor rezistenței, decît riscînd trecerea frauduloasă a frontierei. A fost arestat la Curtici pe 24 martie 1951 și deferit justiției sub acuzația de „înaltă trădare“.
În Ajunul Crăciunului lui 1951 și-a citit sentinţa: 25 de ani de temniță! „M-am bucurat că am scăpat cu atît și că nu m-au executat!“ – avea să-i spună lui Flori Bălănescu.
A pătimit la Jilava, Aiud, Gherla, Piteşti și Dej. În temniță, cel mai mult s-a apropiat de legionari. Cu o parte dintre cei alături de care a suferit a rămas prieten pe viață.
A fost eliberat la 1 august 1964.
[1] Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016; 356 de pagini, incluzînd un dosar foto-documentar consistent, de peste 50 de pagini, precum și reproducerea unor documente din arhivele Securității.
[2] Unul dintre fondatorii Asociației „Rost“.
- Libertate, unitate, credibilitate* - 9 august 2024
- Noi și ”Înalta Poartă” - 8 aprilie 2024
- SUA – UE – România, sub spectrul acelorași amenințări - 26 februarie 2024
Dumnezeu sà-l ierte!
Si eu l-a cunoscut la Câmpul Românescu din Hamilton, Ontario, Canada.
Ultima datà l-am vàzut în anul 2001 la înmormântarea lui Zahu Panà de la New York, USA.
A fost un om deosebit.
Dumnezeu sà-l odihneascà-n ceata dreptilor sài!
Marian Costache
Montréal, Canada